Nu e adio, e „la revedere”

În ultima vreme am tot stat și m-am gândit dacă să scriu acest post, pentru că în conținutul lui e vorba de un sfârșit. Dar și de un început. Voiam să nu fac tam-tam pe tema asta, însă e greu să nu vorbesc despre ceva ce a făcut parte din existența mea un timp îndelungat.

Am ajuns la concluzia că toate deciziile luate de-a lungul timpului m-au adus acolo unde trebuie să fiu. Toate acțiunile întreprinse, toți oamenii pe care i-am cunoscut, toate deciziile luate (chiar dacă pe moment nu aveau sens), toate acestea m-au împins, cumva, și m-au făcut să îmi găsesc pasiunea și drumul pe care să îl urmez. Au fost momente în care a trebuit să lupt, au fost și momente în care am dezamăgit, atât pe mine, cât și pe alții, au fost perioade în care am simțit că nu m-am ridicat la înălțimea așteptărilor celor mai dragi oameni din viața mea.

Dar asta se întâmplă atunci când  te hotărăști să îți urmezi pasiunea până în pânzele albe, când alegi să continui să lucrezi într-un domeniu în care chiar poți să faci ceva ce-ți place, chiar dacă nu e cel mai bine remunerat job de care ai putea să ai parte și chiar dacă în unele momente cei din jurul tău îți spun „renunță, poți mai mult de atât”. Am mai aberat eu puțin pe tema asta într-un articol precedent, așa că nu mai spun nimic în plus legat de aspectul acesta.

Pe 4 august se vor împlini 3 ani de când lucrez în Starbucks. 3 ani minunați, alături de o echipă nebună și trăsnită, cu care am ajuns să petrec mai mult timp decât am petrecut acasă, alături de familie. Nu sunt prea departe de adevăr dacă spun că partenerii mei mi-au fost a doua familie. Starbucks va ocupa mereu un loc extrem de special în sufletul meu, fiindcă  dacă nu aș fi luat decizia ca prima mea slujbă să fie aici nu aș fi descoperit niciodată cât de frumoasă poate fi o lume guvernată de cafea și cât de magice pot fi magnetismul, misterul, mirajul și complexitatea ce răzbat dintr-un singur bob de cafea. Nu aș fi descoperit cât de fascinant poate fi să înveți că există o geografie a cafelei, că există mai multe profiluri de arome, că o cafea trebuie, mai mult decât orice, savurată, că doar gustând anumite cafele te poți „teleporta” instant în unele din cele mai exotice locuri ale Planetei. Nu aș fi descoperit cât de mult îmi place să vorbesc despre cafea, nu aș fi crezut vreodată că voi ajunge să fiu atât de entuziasmată să împart și cu alții aceste gen de informații, nu m-aș fi gândit că mă voi bucura atât de mult și cât de mult îmi va plăcea să țin seminarii și degustări de cafea. Mai mult, în acești 3 ani am ajuns să fiu atașată emoțional de tot ce înseamnă Starbucks ca brand, și mi-a făcut o enormă plăcere să mă ocup de social media pentru Starbucks Cluj, să pun în aplicare toate cunoștințele adunate în urma participărilor la diverse workshop-uri și conferințe pe tema online-ului și a tot ce înseamnă social media. Atât de mare a fost pasiunea pentru cafenea încât inclusiv tema lucrării de disertație a fost „Marketing prin social media. Studiu de caz: Starbucks Cluj”. Inevitabil, în timp ce mi-am susținut prezentarea lucrării am ajuns să le vorbesc membrilor comisiei despre cafea 🙂

Așa că șorțul verde va fi de acum înainte un simbol personal. Dădusem peste o poză postată de cei de la Starbucks Filipime în care era fotografiat un șorț Starbucks, iar mesajul pozei era „It’s more than just an apron. It’s the passion that comes with every smile and every cup of coffee”. E perfect adevărat!

Dar oricât de mult aș fi atașată de Starbucks, e momentul să îmi iau rămas bun. La urma urmei, cafeaua e ceea ce mă pasionează. Chiar dacă e greu din anumite puncte de vedere, e momentul să merg înainte și să fac o schimbare. Voi mai lucra la Starbucks până pe 18 august, când oficial va fi ultima mea zi aici.

Următoarea destinație va fi capitala, unde voi face parte din echipa Bucharest School of Coffee, prima școală de cafea din România! Pe Flori și Paul, co-fondatorii școlii i-am cunoscut în martie, când am fost la Romexpo să vizitez Salonul Internațional de Cafea. Seara le-am făcut o vizită la școală și atunci am văzut ce înseamnă cu adevărat să fii un barista. Nu mi-am putut lua gândul de la asta, așa că am luat decizia de a mă dezvolta personal pe partea asta. La începutul lunii iunie am fost din nou la școală, însă de data asta cu un scop precis: să mă certific ca Barista Level 1, distincție recunoscută internațional. Perioada aceea a fost pur și simplu senzațională! M-am îndrăgostit de tot ce înseamnă latte art și brewing, am învățat o mulțime de lucruri și mi s-a confirmat ceva de care nu eram 100% sigură. Iar când am primit invitația de a mă alătura minunatei echipe formate din Floriana Vlaicu, Paul Ungureanu și Sebastian Fărcaș nu mi-a venit să cred. Dar am spus „DA!”.

Nu va fi ușor, fiindcă las în urma mea tot ce mi-e mai drag. Las familia și prietenii, însă știu că e momentul să fac acest pas, simt că dacă nu fac asta, ACUM, voi regreta toată viața decizia de a sta pe loc. Și nu vreau. Viața oricum e scurtă, să facem măcar ce ne place și ne face fericiți, fiindcă altă șansă nu mai avem.

Vreau să cred, însă, că timpul pe care l-am petrecut în Starbucks a însemnat ceva și pentru alții și vreau să plec de aici cu gândul că am reușit să aduc un zâmbet pe fețele colegilor și clienților în fiecare zi de muncă. Fiindcă a fost frumos, dar e timpul ca puiul să își desfacă aripile și să zboare. Cu speranță, curaj și vise mari gravate în inimă, pe care și-a jurat că și le va împlini 🙂

Și, vorba cuiva:

Nu e adio, e „la revedere”

2 thoughts on “Nu e adio, e „la revedere”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *