Socializarea dusă la extrem te face să fii insociabil

Cel puțin pe mine.

Am ajuns la concluzia nu foarte plăcută că munca în contact prelungit cu oamenii mă face ușor nesociabilă. 8 ore pe zi, 5 zile pe săptămână interacționez cu foarte, foarte multe persoane si nu cu pauze, ci încontinuu. Destul de mulți oameni sunt extrem de dificili și acri, dar nu mă pot enerva și mereu trebuie sa păstrez o imagine calmă. Nu e asta o problemă, fiindcă sunt o persoană calmă în general, dar la final de zi ajung să mă simt lipsită de energie și cu un chef de a sta, pur și simplu, fără să vorbesc cu nimeni sau fără să fac ceva anume.

Simt că devin plictisitoare și ștearsă. Creativitatea simt că se pierde pe undeva, jovialitatea și conversațiile spumoase, spirituale și ușor înțepătoare sunt estompate, să nu mai zic de a găsi subiecte de conversație cu cei din jurul meu. Și nu îmi place deloc. Trebuie sa găsesc, cumva, o punte de echilibru, ca să pot îmbina și viața personală, aproape inexistentă în ultima perioadă, și serviciul, și celelalte activități pe care le desfășor, altfel chiar o să devin o persoană ursuză, retrasă și necomunicativă.

Unii trag concluzia pripită că mă închid în mine și mă izolez fiindcă nu vreau să am de-a face cu ei. Degeaba încerc să explic cum mă simt cuiva care la locul său de muncă stă în fața unui calculator, la birou, și pentru care interacțiunea socială directă e formată în foarte mare parte din conversațiile cu colegii și câteva telefoane sau mail-uri. Nu e atât de solicitant psihic, indiferent cât de greu de crezut ar fi.

Cel mai dificil e atunci când există anumite situații ce nu depind de tine, ca angajat, dar pe care clientul nu le înțelege și se ia de tine, la modul personal. Astea mă afectează cel mai tare. N-ar trebui, fiindcă până la urma toți oamenii ăștia sunt niște străini, dar se întâmplă ca unul sau doi să reușească să mă jignească în mod gratuit din cauza unor lucruri triviale, pur și simplu. Și ce trebuie sa fac în cazurile astea? Să le zâmbesc frumos și să le spun “da, așa este, aveți perfectă dreptate, regret profund situația și faptul că sunteți atât de nemulțumit. Bineînțeles că eu sunt de vină, fiindcă situația de față este ceva ce ține în mod direct de mine. E inacceptabil, absolut! Permiteți-mi să îmi torn cenușă-n cap și să încep să plâng!” Am exagerat în ultima parte, însă de multe ori am impresia că asta se și așteaptă să fac. Nu dau acum exemple concrete de ce mi-am auzit, ar fi chiar prea de tot.

Partea cea mai neplăcută e că mi-e teamă că la un moment dat să am parte de o zi extrem de proastă, o să îmi pierd răbdarea și să răspund urât cuiva. Nu cu înjurături, pentru că pot fi și alte moduri în care poți vorbi urât cuiva. Încă nu am ajuns în situația de a mi se vorbi în termeni nu tocmai plăcuți și să nu pot să răspund cu calm, dar nu se știe niciodată. Și chiar dacă aș fi 1000% îndreptățită să o fac (până la urmă sunt om, nu robot) în final tot clientul e cel care are dreptate. Indiferent de context.

Follow

• ← Despre curățenie
• Bouldering is fun! →