Despre lipsa de…tot

Iar nu am somn. Mi-am dereglat programul normal de dormit și ajung să adorm la ore destul de târzii (sau prea matinale, depinde de perspectivă), cum ar fi 2 sau 3. Dimineața abia de mă pot trezi și ridica din pat, iar asta numai după ce abuzez de snooze-ul alarmei, timp de aproximativ o oră. Nu iau în calcul zilele în care muncesc pe tură de închidere, fiindcă atunci ajung acasă în jurul orei 12 noaptea, și nici zilele în care muncesc de dimineață, când trebuie să fiu la lucru la ora 7. Nu știu cum se face, dar atunci reușesc întotdeauna să adorm/mă trezesc la timp.

Posibil ca subconștientul meu să îmi transmită mesaje pe care eu nu le înțeleg. Trebuie să îmi refac energia? Trebuie să mă odihnesc mai mult? Dacă da, de ce? Ce mă obosește atât de tare?

Adevărul e că am impresia că nu mai am timp destul, că nu mai dețin controlul orelor scurse în momentul în care nu sunt la serviciu. Am atâtea lucruri de făcut și nu am timpul necesar să le termin. De fapt nu, nu timpul, ci mai exact lipsa timpului este doar efectul. Motivul pentru care nu am timp este că îmi lipsește motivația de a termina tot ce am de terminat. Sunt conștientă, vai!, cât sunt de conștientă că trebuie să mă ocup de ceea ce mă presează în momentul de față, dar în momentul în care am o clipă liberă pe care aș putea-o fructifica lucrând la ceea ce trebuie mă trezesc zicând: „mâine”. Dacă nu mâine, atunci mai târziu. Sau nu acum. Sau orice altceva numai să nu mă apuc de lucru, orice altceva menit să mă distragă. Nu știu de unde lipsa asta de motivație. Lipsa asta de chef. Apatia. Știu că nu e bine, dar nu pot trage de mine să termin. Ba îmi lipsește și inspirația! Sau când am inspirație, nu am cum, fizic, să lucrez atunci la acel lucru. Și uite așa mă învârt într-un cerc vicios, care nu se mai sfârșește.

Venind azi acasă, pe drum ascultam ceva melodii la întâmplare. Unul din versuri era ăsta: „move slow, cause you want to live fast”. Instinctiv, m-am gândit la asta: de câte lucruri am fost entuziasmată la un moment dat și mi-am propus să le fac/încerc/perfecționez, dar am sfârșit prin a nu le mai duce la bun sfârșit? Exemple sunt cu duiumul, unele mai serioase, altele mai puțin serioase, niște capricii, doar. Dar ideea comună, ce le unește pe toate, a fost mereu că în anumite momente aveam senzația că sunt sau că pot fi un fel de superwoman, că nimic nu îmi stă în cale, că sunt invincibilă și pot să realizez ABSOLUT tot ceea ce îmi propun. Era o senzație minunată. Magnifică. Însă, într-un mod foarte trist, aceste pusee de încredere s-au sfârșit mereu printr-o lipsă ulterioară de interes din partea mea. Lipsă de chef. Lipsă de motivație. Ceea ce a dus, inevitabil, la concluzia stupidă cum că nu sunt în stare de nimic, nu sunt bună de nimic.

Așa că ajung la întrebările ce persistă în mintea mea acum: ce pot să fac să îmi regăsesc motivația în tot ceea ce fac? Și ce aș putea să fac să mențin viu interesul pe care îl acord anumitor acțiuni ce le întreprind?

One thought on “Despre lipsa de…tot

Leave a Reply