Despre coșul de cumpărături

În ultima vreme am ajuns să am o dorință fierbinte, ce mă consumă pe dinăuntru și mă face să îmi doresc extrem de tare să se întâmple: măcar O DATĂ să am ocazia să ”conduc” eu coșul acela mare de cumpărături în momentul în care mergem în supermarket/hypermarket.

Nu știu ce influență magică poate să exercite masivul cărucior asupra membrilor familiei și nu știu cum se face că niciodată nu sunt eu cea care îl duce, pentru că situația se prezintă astfel:
– dacă sunt la cumpărături cu mama, mereu ea e cea care îl strunește.
– dacă sunt la cumpărături doar cu tata, e logic – tata îl duce, doar el e cel cu forță și experiență în condus (tata e șofer)
– dacă în ecuație mai apare și bunica, hopa! Ea deține privilegiul de a conduce căruciorul, scuza ei fiind că se sprijină de el în mers și astfel îi e mult mai ușor.

Situația devine un pic fără sens atunci când coșul acela abundă de cumpărături și le vezi cum se chinuie să îl împingă, moment în care profit de ocazie și mă ofer voluntară la împins, cu speranță în ochi și în voce cum că poate ăsta va fi momentul în care o să pot duce și eu nenorocitul ăla de cărucior, dar…evident că se încăpățânează și nu ar ceda în ruptul capului, indiferent cât de greu le-ar fi.

Așa că mă întreb dacă nu cumva căruciorul de cumpărături e, de fapt, un simbol al autorității sau al puterii și capacității de a conduce, un totem distinctiv transmis și cedat doar după merite, în ordinea ierarhiei și a experienței. Adică e mai mult decât o simplă treabă de a-l duce, e un privilegiu acordat doar celor vrednici, după ce sigur au făcut ceva bine sau au acumulat destulă experiență pentru a fi capabili să îl strunească cum trebuie.

O fi nevoie de vreun ritual sofisticat de trecere de la stadiul de novice la stadiul de om capabil să fie responsabil de coșul de cumpărături, în familie. Sau de un soi de probe demne de Olimpiadă – sprint cu căruciorul plin pe culoarele supermarketului, drifturi și manevre printre rafturi pentru demonstrarea abilităților tehnice, trasul și împinsul a 2 cărucioare arhipline, posibil și o probă de slalom printre clienți la oră de vârf și exersarea abilităților de a plasa câte un cot bine țintit și a privirii feroce, neîndurătoare, menite a intimida ”adversarii” în lupta pentru un loc cât mai bun la raionul de carne/brânzeturi cu servire asistată și la casa de marcat.

Am ajuns și în situația de a lua un coș de cumpărături mare când am mers singură să iau una, alta, doar pentru a avea ocazia de a-l conduce eu, dar pentru câteva lucruri ce se pot ține într-o singură mână nu a avut absolut nici un farmec și m-am lăsat păgubașă, bombănind.

What’s wrong with this world?! :))

4 thoughts on “Despre coșul de cumpărături

  1. Daniela Bolog

    Intr-o zi de liniste a sufletelului tau,incearca sa stai la panda, intr-un coltisor al supermarket-ului…constiincioasa,cu un carnetel in mana si sa urmaresti familiile iesite la cumparaturi:)Vei vedea in majoritate barbati ducand/conducand cosul, doamnele fiind pe post de observatori, fidele graficelor saptamanale ale preturilor,apatic privind si calculand din ochi “cat costa cosul domnei”:))mai ales daca ii atrage atentia cu freza,tinuta….sot:P:)))
    si asa mai departe……:)
    Eu propun ca atunci cand mergi singura la acumparaturi….sa nu tii cont de lista si sa umpli cosul cu tot ce iti doresti de pe toete rafturile pana il umpli iar intr-un coltisor pui cumparaturile de pe listuta,siii…mergi prin supermarket vesela,fericita,impingi cosul…dar sa nu omiti privirile ce te intampina:)…cred ca e haios rau:))

  2. Axi

    la noi nu vrea nimeni sa impinga cosul:)) ni-l pasam de la unu la altu si caram prostiile in mana numa sa nu-l impingem…so, cosul de cumparaturi are o semnificatie diferita in functie de familie:))

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *